Universitatea din Craiova a avut azi onoarea să-l găzduiască preț de câteva ore, în Sala Albastră, pe Principele Radu Duda. Într-un mediu academic, Principele Radu al României a discutat despre leadership, precum și despre câteva dintre solutiile pe care studenții de azi le vor putea pune în aplicare în curând, într-o Românie, sperăm, mai bună.
Principele ne-a dat câteva exemple de mari conducători, cum ar fi Carol I, care a avut ca principală caracterizare a portretului de lider perseverența și Mihai I care, după părerea mea, dacă ar fi fost lăsat să conducă, România de azi ar fi aratat cu totul altfel. Trăsătura sa dominantă de lider a fost răbdarea.
În rest, Radu Duda a avut o ținută și o prestație demnă de o familie regală. Mai pot spune că a avut o atitudine foarte prietenoasă față de interlocutori. Câțiva dintre noi am reusit să-i punem câteva întrebări. Răspunsurile sale au fost pe măsura așteptărilor, cât se poate de sincere și la obiect. Prin urmare, vă mărturisesc ca eu sunt un adept al monarhiei ca formă de guvernământ și mi-aș dori ca, într-o bună zi, așa cum i-am spus și Principelui după prelegere, România să redevină stat monarhic. Aștept părerile voastre cu privire la acest subiect, considerați-l un referendum pentru cei care accesați acest blog.
e o onoare
Subiectul monarhiei in Romania este inchis aproape definitiv, atat constitutional (Constitutia in vigoare nu permite revizuirea formei republicane de guvernamant, conform art. 152 al.(1); ca sa se poata schimba ar fi necesar producerea unui moment istoric gen 22 decembrie 1989, in urma caruia nu s-ar mai recunoaste actuala Constitutie), cat si din punctul de vedere al functionarii Casei Regale care prevede ca urmasii la tron nu pot fi decat de sex masculin, ori cetateanul Mihai (doar a abdicat in 1947 atat pentru el, cat si pentru urmasii sai!) nu a reusit sa indeplineasca aceasta cerinta! Poate ar fi fost bine sa urmeze exemplul tatalui sau, Carol al II-lea, care nu s-a “rezumat” doar la regina Elena! Iar ca rege Mihai I s-a comportat intocmai ca un baietandru – cum ii spunea de multe ori maresalul Antonescu-, fiind ghidonat in toate deciziile pe care le-a luat de gasca de la palat, actiuni in care au excelat baronul ION MOCIONY-STIRCEA,MIRCEA IOANITIU, GEORGE DUCA SI GRIGORE NICULESCU-BUZESTI, o constituie modul in care a actionat la 23 august 1944, cand, pentru a nu ramane in afara istoriei -asa cum i-a spus unul dintre complotisti- l-a arestat pe maresalul ANTONESCU si prin continutul faimoasei Proclamatii a dat efectiv armata ce lupta pe frontul Moldovei pe mana trupelor sovietice si Romania pe mana URSS. Sunt fapte ramase in istorie pentru care fostul rege Mihai I s-a compromis ca si tatal sau (a nu se uita ca legionarii trageau cu pistoalele dupa trenul cu care parasea Carol II tara in 1940, dar si faptul ca Stalin a avut in intentie sa-l puna pe tron inapoi dupa razboi!) definitiv in fata majoritatii romanilor. Iar cine nu crede, sa citeasca mai departe urmatoarele: Evenimentele din tragica zi de 23 August 1944, ziua in care Romania si-a pierdut independenta, iar poporul roman libertatile fundamentale, au fost relatate pe larg atat de cei mai importanti participanti la desfasurarea lor, cat si de cercetatorii istoriei nostre recente. Relatarile datorate participantilor la evenimente sunt, mai toate, afectate de subiectivism. Cei mai multi dintre autorii iesirii Romaniei din razboiul impotriva Uniunii Sovietice, urmate de intoarcerea armelor contra fostului aliat, Germania, fie omit, fie nu sunt capabili sa realizeze adevaratele consecinte ale actului pe care l-au provocat: ocuparea tarii de catre Armata Rosie si declansarea procesului de bolsevizare a Romaniei. Cat priveste relatarile cercetatorilor istoriei noastre recente, ele nu ofera intotdeauna garantia unei obiectivitati depline. Pozitia partizana a celor care efectueaza investigarea faptelor conduce adeseori la denaturarea intentionata a adevarului, cu scopul de a se forta concluziile convenabile unor anumite interese ideologice. Asa stand lucrurile, din multitudinea relatarilor cu tema 23 August 1944 am ales-o pe cea facuta de generalul Platon Chirnoaga in documentata sa lucrare Istoria politica si militara a razboiului contra Uniunii Sovietice. Ea are meritul de a fi mai obiectiva decat altele si, totodata, nu retine din derularea faptelor decat momentele cu adevarat esentiale.
„In aceasta zi Maresalul a cerut audienta Regelui pentru orele 16, iar Mihai Antonescu pentru orele 15,30. Regele i-a primit pe amandoi dupa orele 16, fiind asistat de generalul C. Sanatescu, seful casei militare si loctiitor in functia de maresal al Palatului. Maresalul Antonescu a expus situatia grava de pe front si masurile luate in acord cu generalul Hans Friesner, comandantul grupului de armate romano-germane din Moldova si Basarabia, pentru ca sa opreasca inaintarea rusa pe linia Carpati – pozitia fortificata Focsani-Galati si Dunarea de jos. Era de parere ca un armistitiu va trebui sa fie incheiat pe baza conditiilor deja acceptate de guvernul rus, insa numai de pe pozitia pe care rusii vor fi opriti si cu stiinta lui Hitler. L-a informat pe Rege despre dispozitiile luate pentru continuarea discutiilor de la Stockholm si despre comunicarea facuta guvernului german prin ministrul Clodius. El considera ca, daca se va da trupelor germane libertatea sa se retraga in ordine in timp de doua saptamani, guvernul german trebuia sa fie instiintat ca sa-si ia masurile pentru executarea acestei conditii; bineinteles cunoscand partea cealalta, dupa care Romania era datoare sa intervina cu armele in cazul ca Germania ar fi refuzat sa-si retraga trupele. Discutia s-a terminat catre orele 17, cand Regele a trecut in biroul alaturat, unde se gaseau generalul Aldea, I. Mocsony-Starcea, Niculescu-Buzesti si Mircea Ioanitiu. Dupa o scurta consultare cu acestia, Regele a revenit si a comunicat Maresalului Antonescu ca guvernul lui este concediat; apoi, dand ordin sa fie arestat, a parasit imediat biroul. Arestarea a fost executata la un semn al colonelului Emilian Ionescu, adjutant regal, de catre maiorul Dumitrescu Anton, ajutorul de comandant al batalionului de garda, care in aceasta imprejurare comanda o grupa condusa de plutonierii D. Bala si D. Rusu si sergentul major Dinu Cojocaru. Arestatii au fost condusi imediat la etajul I si inchisi intr-o camera blindata.
Dupa ce acest act dezonorant pentru toti cei care au participat la pregatirea si executarea lui a fost savarsit, au fost chemati telefonic la Palat, sub pretextul unui consiliu de coroana, si arestati: generalul Pantazi, ministru de Razboi, generalul D. Popescu, ministru de Interne, generalul C. Piki-Vasiliu, inspector general al Jandarmeriei, si colonelul Mircea Elefterescu, prefectul Politiei capitalei.
Aceasta audienta reprezinta momentul crucial al istoriei razboiului nostru cu Rusia. Aici s-a frant incordarea de mai bine de trei ani, prin care poporul roman a cautat sa-si salveze independenta luptand in contra Rusiei, si s-a trecut total de cealalta parte, alaturi de rusi, fara nici un fel de garantie scrisa nici din partea acestora, nici din partea aliatilor lor occidentali.
In noaptea de 23/24 august, maresalul Antonescu a fost predat fostului locotenent roman Bodnaras, dezertor din armata romana la rusi. Acesta venise de cateva luni pe sub ascuns in tara si traia sub nume fals in apropiere de Bucuresti. Era agent rus si se gasea in legatura cu Palatul Regal; prezenta lui era de-asemenea cunoscuta unor oameni politici in legatura cu Palatul”.
Infamia petrecuta in ziua de 23 august 1944 la Palatul Regal este confirmata si de principalul ei protagonist, regele Mihai I. In expunerea sa ca autor principal al acestui act, facuta ziarului Romania libera pe 26 august 2000, sub titlul „23 August 1944, povestit de M. S. Regele Mihai I”, face incercarea de a justifica actiunea pe care a patronat-o ca o imperioasa necesitate istorica. Tentativa este insa stangace si neconvingatoare. Ea nu reuseste decat sa scoata mai pregnant in relief caracterul de complot al actului, motivat de cu totul alte interese decat interesul national, care ar fi trebuit sa primeze.
„In planurile noastre fusese adaugata si solutia cazului neasteptat in care Maresalul Antonescu ar fi respins atat cererea de armistitiu, cat si demisia. Aceasta solutie extrema era arestarea lui. Usa salonului catre intrare ramasese intredeschisa. Prietenii mei, pe care ii lasasem in biroul meu, ascultau convorbirea. Pitit dupa usa camerei mele, capitanul Anton Dumitrescu cu trei subofiteri se aflau acolo pentru ceea ce ni se paruse atat de improbabil: circumstanta in care Antonescu ar fi refuzat sa faca fata realitatii. Cand i-am spus Maresalului ca nu-mi lasa decat o ultima solutie, conform intelegerii, capitanul impreuna cu subofiterii au patruns in salon… Vad scena, o scena dramatica, cu noi, toti actorii ei, prinsi de disperare. Stiam prea bine ca nu avusesem incotro, ca pentru a salva un om, oricat de mult respect merita el, nu se putea sacrifica o tara”.
Dar dincolo de ipocrizia debordanta din citatul de mai sus, ceea ce nu mai poate fi disimulat prin cuvinte, oricat de mestesugice ar fi ele, sunt faptele care s-au succedat arestarii maresalului Antonescu. In „expunerea” sa, regele Mihai afirma fara echivoc ca la complotul pus la cale de clica din jurul sau, „Cei patru Mari”, cum ii numeam eu pe oamenii politici [Iuliu Maniu, Dinu Bratianu, Titel Petrescu si Lucretiu Patrascanu – n. N.], asteptau si ei cu nerabdare ziua de 26 august [data initiala la care fusese programata lovitura de stat – n. N.], ascunsi pana la acea data pe la prieteni de-ai lor, de frica sa nu afle Gestapo-ul, care misuna in tara, de hotararea luata”. Adevarul este ca doar reprezentantul Partidului Comunist, Lucretiu Patrascanu, era pus in tema cu infamia ce urma sa se petreaca la Palat – isi continua expunerea fostul rege. „Era insotit de un necunoscut, pe care mi l-a prezentat sub numele de Ceausu. Aveam sa-l mai intalnesc pe urma. Era Emil Bodnaras, ofiter dezertor din Armata Romana, care sosise clandestin de la Moscova”. Mai clar decat atat nu se poate. Actul de la 23 august 1944 a fost rodul conlucrarii stranse dintre clica de la Palat, in frunte cu fostul rege, si Partidul Comunist. Ceilalti „Trei Mari”, respectiv reprezentantii Partidelor National Taranesc, National Liberal si Social Democrat, vor afla despre „eveniment”, ca toata suflarea romaneasca, din „Proclamatia Regelui catre Tara”, transmisa la ora 22,25 de posturile centrale de radio.
Sa-l ascultam insa, in continuare, pe fostul rege, care, fara sa-si dea seama, ne dezvaluie cursul faptelor din dedesubturile marsavului act pe care l-a patronat: „Dupa plecarea lui Patrascanu, Ceausu a ramas la Palat. In timpul noptii, a sosit maiorul Jacques Vergotti, un ofiter de ordonanta al meu”. Evita insa sa ne spuna ca „maiorul de ordonanta” era favoritul reginei-mama, si ca in urma faptului ca relatia lor devenise subiect de barfa la Bucuresti, maresalul Antonescu, pentru a curma o situatie care prejudicia prestigiul Casei Regale, l-a transferat la o unitate de pe front. Venirea intempestiva, din zona frontului, „in timpul noptii”, a favoritului reginei-mama constituie o dovada a proportiilor complotului, dar mai ales a faptului ca arestarea maresalului Antonescu fusese dinainte hotarata. In aceste conditii, „persecutatul” maior Jacques Vergotti putea sa se alature, fara teama, familiei regale. Dar nu numai atat. Vergotti aducea vesti din tara. „Si el, ca multi altii, mi-a povestit ca in orase si in sate lumea a iesit afara, se canta, se striga de fericire de a sti tara iesita din nefireasca-i alianta si revenita la democratie”. Este de prisos orice comentariu la aceasta iresponsabila afirmatie facuta de fostul rege in august 2000, cand nu cred ca exista vreun roman cu mintea intreaga care sa nu stie ca 23 August 1944 a insemnat inceputul bolsevizarii Romaniei, cu tot cortegiul de nenorociri intinse pe o jumatate de veac, nenorociri ale caror consecinte le traim pana in ziua de astazi.
In afara de vestea ca tara chiuia de bucurie cand s-a aflat ca regele ii incuiase pe maresal si pe principalii sai ministri „la etaj, unde se afla o camera safe, in care tatal meu isi tinea colectia de timbre”, „Vergotti a mai spus ceva, ca Hitler ar fi ordonat ca trupele germane din Romania sa-l prinda pe Rege viu sau mort! De una ca asta se temeau toti. Sanatescu [uns prim-ministru in locul maresalului Antonescu – n. N.] nu inceta sa-mi spuna ca ar fi o nenorocire sa fiu ostatic, ca nu dispune de paza suficienta la Palat. M-am desprins cu greu. La orele 3 noaptea am plecat, eu conducand a doua masina a cortegiului. Ne-am dus la Dobrita [localitate la 30 de km. De Tg. Jiu – n. N.], unde urma sa soseasca si Mama mea, care ramasese la Sinaia”.
Si ca dovada a criminalei iresponsabilitati a fauritorilor „Actului de la 23 August 1944” sa fie completa, redam si ultima scena a celei mai odioase tradari pe care Romania a cunoscut-o vreodata. O tradare prin care un intreg popor a fost rontal printr-o „Proclamatie regala”, fara nici o garantie pentru prezentul si viitorul sau, celei mai odioase puteri pe care a cunoscut-o vreodata istoria: „comunismului bolsevic”. Cu placiditatea care i-a caracterizat dintotdeauna fiinta, fostul monarh declara, ca si cum ar fi vorba de un fapt banal: „Ceausu asteptase la Palat sa-i vina camioneta cu care i-a transportat pe Maresal si pe Mihai Antonescu, nu stiam unde. S-a aflat mai tarziu ca i-a dus intr-o casa de la Vatra Luminoasa. A indraznit sa procedeze la acest transfer dupa plecarea mea. A facut-o la 4 dimineata”. Cu o palida palpaire de vigoare, ne lasa sa intelegem ca aceasta miselie nu-i poate fi imputata. El, ronta, ronta la Dobrita cu un ceas inainte ca Ceausu „sa indrazneasca”…!
O evaluare demna de retinut a „Actului de la 23 August 1944” o gasim in studiul „…Si a fost 23 August”, semnat de istoricii Gh. Buzatu si Stela Cheptea, studiu inclus in culegerea de Contributii, marturii si documente coordonata de Gh. Buzatu sub titlul Maresalul Antonescu la judecata istoriei: „Din nefericire, cotitura Romania in razboi – retragerea din tabara germana si trecerea in randul Natiunilor Unite – s-a dovedit imediat folositoare doar Marilor Aliati – SUA, Marea Britanie si URSS; in ceea ce o priveste, pentru Romania, consecintele neintarziate si directe s-au dovedit dezastruoase. Faptul pornea de la modul in care Marii Aliati au evaluat fapta Romaniei, iar aceasta numai in raport de interesele si telurile lor de razboi politico-diplomatice, strategico-militare, economice si, nu in ultimul rand, ideologice. S-a dovedit o data mai mult ca in raporturile internationale Marile Puteri au interese si nu cunosc sentimente! [...] Simptomatica s-a dovedit pozitia lui V. M. Molotov, comisarul Externelor al URSS, care peste doua saptamani, primindu-i la Moscova pe membrii delegatiei romane pentru semnarea Conventiei de Armistitiu cu Natiunile Unite, si chestionat fiind de ce Kremlinul se arata in pretentii mai putin intelegator decat fusese cu emisarii Maresalului in lunile anterioare, a precizat fara nici o ezitare: «Pentru ca Antonescu reprezenta poporul roman, iar dvs. Doar o aventura!»”.
Imediat dupa arestarea maresalului Ion Antonescu si a principalilor sai colaboratori, au fost luate primele masuri care consfinteau atat schimbarea de regim, cat si reorientarea politicii externe a Romaniei. „In jurul orei 20 a zilei de 23 august 1944 – aflam din aceeasi sursa – s-a emis Inaltul decret regal nr. 1619, prin care generalul C. Sanatescu a fost desemnat sef al primului guvern roman instalat dupa doborarea regimului antonescian. Totodata s-a intocmit decretul nr. 1620, prin care noul premier stabilea componenta guvernului sau, ce cuprindea, pentru prima data in istoria contemporana a Romaniei, un reprezentant al P.C.R., in persoana lui Lucretiu Patrascanu, cu rangul de ministru fara portofoliu si de ad-interim la Justitie. [...] Documentele transmise la radio au fost receptionate, bineinteles, de unitati ale Armatei Romane din interior si din zonele operative, si ele le-au interpretat – fulger si corect – drept un ordin de incetare imediata si neconditionata a luptei contra Natiunilor Unite si de intoarcere a armelor impotriva aliatilor germani de pana atunci”.
Daca romanii, si in primul ron trupele aflate in lupta cu Armata Rosie pe rontal Moldovei, au interpretat Proclamatia regala transmisa natiunii pe posturile de radio drept anuntul incetarii starii de razboi ca urmare a incheierii unui armistitiu cu Uniunea Sovietica, nu tot la fel a fost ea inteleasa la Kremlin. Pentru Uniunea Sovietica, armistitiul cu Romania a fost semnat abia la 12 septembrie, la Moscova. Asadar, un decalaj de 20 de zile, rastimp in care Uniunea Sovietica s-a considerat in stare de razboi cu Romania, cu toate consecintele care decurg din starea de beligeranta intre doua state. Timp de 20 de zile, Armata Rosie a repurtat victorii dupa victorii impotriva fascismului, zdrobind rezistenta trupelor romane si germane, obligate sa se retraga in deruta. Au fost cucerite orase, au fost capturate importante cantitati de material de razboi si au fost facuti numerosi prizonieri de razboi. Mai ales numerosi prizonieri de razboi. La Moscova, victoriile obtinute impotriva Germaniei si Romaniei pe rontal de operatii din Moldova au fost sarbatorite prin traditionalele salve de tun.
Ce a insemnat insa de fapt decalajul de 20 de zile intre data la care romanii au crezut ca s-a incheiat armistitiul cu Uniunea Sovietica si data reala a semnarii unui document in acest sens cu guvernul de la Moscova, aceasta ne-o spune istoricul german Andreas Hillgruber, in capitolul intitulat „Schimbarea de front a Romaniei” din lucrarea sa (consacrata relatiilor germano-romane in perioada 1938-1944) Hitler, Regele Carol si Maresalul Antonescu: „Dupa ce a luat cunostinta de Proclamatia Regelui Mihai I, din ordinul generalului Racovita [comandantul trupelor romane de pe frontul Moldovei – n. N.], seful Sectiei operatii din Marele Stat-Major al Armatei Romane, comandantii unitatilor romane au trimis parlamentari la comandantii sovietici ai unitatilor din fata lor. Sovieticii n-au acceptat insa propunerile de tratative, ci i-au considerat pe romani prizonieri de razboi. In intervalul 24 august-12 septembrie alti 130.000 de soldati romani aveau sa ia drumul prizonieratului, adaugandu-se celor 147.000 de prizonieri romani, capturati mai ales in timpul luptelor de la Stalingrad si din Crimeea”.
In timp ce ostasii romani de pe frontul Moldovei, urmand Inaltul ordin regal de a inceta sa mai opuna rezistenta invaziei bolsevice, traiau cumplita tragedie de a fi dezrmati si luati prizonieri de razboi de catre rusi, regele Mihai I, de teama de a nu fi capturat de germani, se ascunde, impreuna cu intreaga Curte Regala, undeva in fundul Olteniei. Despre acest moment din consecintele imediate ale „Actului de la 23 August 1944” ne furnizeaza informatii ziaristul Valentin Hossu-Longin in capitolul intitulat „Lung e drumul Gorjului…” din lucrarea sa Monarhia romaneasca: „Aici, la Dobrita (30 km NV de Targu Jiu), Suveranul a stat doua saptamani. Cum in apropiere se afla un teren improvizat de aviatie (comuna Stanesti), n-a pierdut ocazia sa-si continue lectiile de zbor cu Udrischi. Vremurile fiind extrem de tulburi, tanarul rege era tinut la curent cu tot ce se intampla in tara. Pe micul «aerodrom» aterizau zilnic avioane de legatura cu care mesagerii aduceau si duceau corespondenta regala. Mihai I a semnat, in aceasta perioada, mai multe decrete, printre care documentele de numire si instructiunile delegatiei romane pentru incheierea armistitiului cu Moscova, declaratia de razboi Germaniei etc. Tot aici a aflat amanunte despre barbarul bombardament nazist asupra Palatului Regal (la cateva ore dupa plecarea Sa!), arestarea personalului Legatiei germane la Bucuresti, sinuciderea lui von Killinger, luptele de la Baneasa conduse de colonelul Marcel Olteanu, operatiuinile de dezarmare a hitleristilor si de inaintare a trupelor romane spre Ardeal, despre intrarea rusilor in Bucuresti s.a.m.d. Aici a primit Suveranul un grup de corespondenti de razboi englezi care l-au rugat sa relateze pe larg desfasurarea evenimentelor de la 23 august. In seara de 12 septembrie 1944, M. S. Regele Mihai I si suita parasesc satul si se indreapta spre Bucuresti, unde sunt primiti in gara Baneasa de intregul guvern, in frunte cu generalul Sanatescu, si de o multime de oameni. Deoarece Palatul Regal devenise de nelocuit in urma bombardamentelor, s-a hotarat ca Regele si Regina-Mama sa-si stabileasca resedinta la Palatul Elisabeta, de la Sosea, in apropierea Arcului de Triumf, de unde, peste 4 ani, va fi alungat de comunistii lui Gheorghiu-Dej si Petru Groza. Dar pana atunci Regele si Tara aveau sa treaca prin multe incercari puse la cale de vanzatorii neamului si de cei veniti pe tancuri sovietice”.
O relatare frumos ticluita de un autentic cronicar de Curte, care insa omite un fapt esential: nu ne spune cine le-a incredintat puterea de a guverna „vanzatorilor de tara” si „celor veniti pe tancuri sovietice”. Dar mai ales omite sa ne spuna cum trebuie judecati cei care au deschis larg portile tarii prin care au patruns nestingherite hoardele bolsevice, impunandu-ne, fara vrerea noastra, legea lor. O judecata pe care o face, fara menajamente, Dr. Alexander Ronnett in amplul sau studiu Neam fara noroc sau blestemul lui Zamolxe, publicat la Chicago, in 1994: „Pe 23 august 1944, regele Mihai cere armatei sa inceteze lupta contra rusilor, deoarece Romania a acceptat conditiile de armistitiu oferite de Aliati. Minciuna uriasa, minciuna care a costat 150.000 de soldati dusi in Siberia, alte 200.000 de vieti sacrificate in vest, jafuri asiatice pe intreg teritoriul tarii. Minciuna care a sacrificat natiunea pe altarul primitivismului comunist vreme de 45 de ani. Minciuna consta in aceea ca Aliatii au refuzat orice fel de armistitiu, ca rusii nu promisesera nimic, ca la acea ora nu erau in curs nici un fel de tratative; ceea ce a facut regele Mihai se numeste act de capitulare neconditionata, de incetare unilaterala a oricaror lupte, predand tara bunului plac al inamicului. Pur si simplu poporul si armata au fost mintite! De ce? Regele Mihai stia, ca si Maniu si Bratianu, ca si liota de generali, ca Romania fusese livrata Uniunii Sovietice inca din noiembrie 1943 de catre anglo-americani; tratativele purtate fusesera inutile. Sperau ei ca URSS sa nu-si ia marfa cumva? Speranta ii descalifica total. Deci, dupa ce trateaza sapte luni, regele proclama capitularea neconditionata! Garantia: arestarea Comandantului Suprem, Ion Antonescu, inamicul public numarul unu al URSS, si predarea lui catre URSS. Savarsitu-s-a! In istoria statelor europene din ultimii 1500 de ani nu se cunoaste cazul in care un rege sa-si predea inamicului pe propriul comandant; nu se cunoaste cazul in care un rege sa ordone propriei armate sa depuna armele inainte ca inamicul sa i-o ceara!
Regele Mihai de Hohenzollern a facut aceasta tripla crima, pentru care istoria nu are cum sa-l ierte: mintind, el si-a tradat natiunea al carui suveran era; capituland neconditionat, a anulat juridic suveranitatea statului roman; predandu-si comandantul propriei armate, a jertfit 230.000 de tineri in uniforma militara insetatei fiare bolsevice. Nu e de mirare ca a fost decorat de sovieticii cu care s-a «batut»”.
Prin capitularea neconditionata a Romaniei, Rusia bolsevica realiza doua obiective de o importanta deosebita, menite sa-i netezeasca drumul spre suprematia mondiala. Primul, de natura strategica, oferea Armatei Rosii posibilitatea sa faca un nesperat salt, cu eforturi minime, de pe linia Iasi-Chisinau pana la portile Budapestei. La aceasta performanta militara de proportii o contributie deloc neglijabila a avut-o sprijinul oferit „cu generozitate” de Romania, care a angajat, cu pierderi considerabile de vieti omenesti, toata armata romana din interior (275.000 de oameni) la efortul de patrundere a comunismului in inima Europei. Cel de-al doilea obiectiv era de natura politica. Prin comunizarea Romaniei se crea precedentul aparitiei statelor satelite ale Uniunii Sovietice. Ideea scindarii Europei in „zone de influenta” nu numai ca prindea contur, dar facea primul pas spre infaptuire.
O impresionanta caracterizare a contextului istoric in care s-a produs tragicul act de la 23 august 1944, ca un intreg care cuprinde toata natiunea, o datoram lui Pamfil Seicaru. In eseul intitulat Politica aistorica, publicat in 1972 la Madrid, unde se afla in exil, dupa ce regimul comunist il osandise la moarte, marele ziarist rosteste o necrutatoare, dar dreapta sentinta de condamnare in fata istoriei a grupului de complotisti in frunte cu fostul rege Mihai I, care, animati de meschine interese personale, nu au pregetat sa comita odiosul act de tradare a prezentului si viitorului poporului roman:
„Razboiul Romaniei contra Rusiei sovietice (ca si razboiul Finlandei) a fost dictat de vointa noastra de existenta. Am fost nenorocosi. Hitler si toata politica provocatoare a Germaniei national-socialiste au impiedicat Occidentul sa vada Rusia sovietica si garnizoanele ei ideologice instalate in toate tarile, pregatindu-se metodic pentru lupta finala. Astazi razboiul dus de Romania contra capcaunului din nesfarsitele stepe isi afla o totala ratificare. Fiecare mormant romanesc care jaloneaza drumul trupelor noastre de la Prut pana la Caucaz si Volga marturiseste dreptatea cauzei noastre. Acei care in Octombrie 1944 pledau culpabilitatea Romaniei, abia in 1951 au descoperit pericolul rusesc. Era si timpul sa se ajusteze cand democratiile Occidentului, temandu-si propria lor existenta, au dat noul cuvant de ordine.
Daca razboiul a fost o patetica verificare a potentialului moral si material al natiunii, in acelasi timp a fost si o penibila verificare a incapacitatii democratiei romane, care a angajat destinul poporului roman in graba cu care s-a precipitat sa impuna tarii, printr-o indrazneata mistificare, capitularea.
Democratia finlandeza a stiut sa termine un razboi nenorocos, limitand dezastrele unei infrangeri. Ce s-a salvat prin lovitura de Stat de la 23 August? Vieti omenesti? Cine are curajul sa faca inventarul vietilor omenesti suprimate de trupele rusesti numai in primele doua luni dupa capitulare? Ce s-a salvat prin gloriosul act de eliberare? Cand vom face – ca sa intrebuintez o expresie a lui Georgea Sorel – filozofia ipocritei lasitati?
Generalul Weygand a rostit un cuvant teribil pentru a caracteriza exuberanta cu care Laval se bucura de armistitiu: «se tavaleste ca un caine in propria lui murdarie». Cum ar trebui sa fie calificat nestapanitul entuziasm al oamenilor politici, exponenti ai democratiei romane, manifestat dupa izbutirea loviturii de Stat din 23 August 1944?
Si dupa?… Cu ce frenezie au fost batjocorite sacrificiile unei armate eroice! Cu ce indrazneala unica s-a rasturnat tabla de valori etice, preamarindu-se actele de spionaj in favoarea unor puteri straine, dandu-se oricarei actiuni tradatoare un titlu de recunostinta nationala si etichetand ca criminali de razboi pe cei care participasera la lupta impotriva Rusiei sovietice; iata ce defineste continutul ideologic al asa-zisei democratii romane. La nici un popor istoria nu a inregistrat un caz similar de orgie a renegarii nationale. Nu numai ca s-au predat armatei Rusiei sovietice 170.000 de ostasi caliti in trei ani si doua luni de razboi, dar s-au surpat rezistentele morale ale natiei prin violenta cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea Romaniei, in speranta ca-si vor asigura titluri la recunostinta invingatorilor”.
Ca o regula sacrosancta pentru istoricii de totdeauna si de pretutindeni, studiul istoriei se face incepand cu izvoarele, cu trecutul indepartat, si apoi, urmand succesiunea cronologica a evenimentelor, se ajunge la ceea ce se chiama istoria recenta. Asadar, de la cauze spre efecte. Iata insa ca istoricul german Hellmut Diwald (n.1929) propune si realizeaza o rasturnare totala a perspectivei istorice in monumentala sa opera Geschichte der Deutschen (Istoria Germanilor). Pentru istoricul german, spre a face cunoscut trecutul, a-l aduce in actualitate, nu trebuie sa incepi cu trecutul indepartat, ci de acolo unde consecintele procesului istoric sunt inca vii in constiintele oamenilor, adica de la istoria recenta spre trecut, de la efecte spre cauze. In spiritul acestei originale conceptii asupra cronologiei, Prof. Diwald incepe Istoria Germanilor cu Conferinta de la Yalta, si apoi merge inapoi, pas cu pas, pe parcursul a 760 de pagini de text dens, pana in anul 919, cand ducele Saxoniei, Heinrich I, a fost regele primului Reich german. Si cum acest „alt fel” de a parcurge istoria nu e numai interesant, dar si convingator pentru intelegerea cauzelor prezentului, nefericitului nostru prezent, caracterizat prin incapacitatea de a ne rupe de trecutul comunist, il vom utiliza. Parcurgand, pas cu pas, drumul inapoi al istoriei noastre recente, cercetatorul obiectiv ajunge inevitabil la „Actul de la 23 August 1944”. Atunci s-a petrecut raul cel mare, ale carui consecinte le resimtim din plin pana in ziua de astazi.
In capitolul intitulat „Comunistii si complotul de la Palat” din lucrarea Agonia Romaniei: 1944-1948, autorul, neobositul cercetator al arhivelor occidentale Nicolae Baciu, ne furnizeaza dovezile in sprijinul afirmatiei de mai sus.
„Nu am crezut niciodata ca neinsemnatul Partid Comunist Roman ar fi jucat vreun rol in «rezistenta» contra germanilor in Romania sau contra guvernului Antonescu. Am considerat totdeauna ca ei si-au creat dupa razboi state de serviciu si merite ca sa-si umple piepturile si sa-si inalte calcaiele. Dar trebuie sa marturisesc ca m-am inselat, cel putin in ceea ce priveste rolul lor in actul de la 23 august 1944. Domnul Mircea Ioanitiu [secretarul particular al regelui Mihai I, autor al unei brosuri in care relateaza faptele petrecute la Palatul Regal la 23 august – n. N.] ne precizeaza in brosura sa ca Lucretiu Patrascanu, seful Partidului Comunist Roman, intr-o sedinta conspirativa de la Palat, a cerut ca «delegatul militar al partidului sa participe la pregatirea operatiilor militare planuite de comitetul militar» al complotistilor si pregatite de colonelul Dumitru Damaceanu. Aceste consfatuiri aveau loc intr-o casa din Calea Mosilor, ne spune autorul brosurii, unde a participat si el la intrunirea din noaptea de 13/14 iunie, unde in afara de Patrascanu se afla si inginerul «Ceausu». In realitate acest inginer era ofiterul roman Emil Bodnaras (Bodnarenko), dezertor, refugiat in Uniunea Sovietica si parasutat in Romania in primavara lui 1944. Domnul Mircea Ioanitiu nu ne spune cine mai era prezent la aceste consfatuiri, dar asupra acestei chestiuni am gasit surprinzatoare detalii intr-o brosura la biblioteca – Public Library – din New York. Este vorba de carticica Insurectia nationala antifascista din August 1944, publicata in Romania de istoricul Aurica Simion. Iata ce gasim in aceasta carte oficiala comunista asupra consfatuirii de la 13/14 iunie din Calea Mosilor:
«In primavara anului 1944 erau tot mai frecvente intalnirile pe care delegatii Partidului Comunist le aveau cu reprezentanti ai cercurilor Palatului. In noaptea de 13/14 iunie 1944 a avut loc, la initiativa Partidului Comunist, o sedinta conspirativa cu reprezentanti ai Palatului si Armatei: generalii Constantin Sanatescu si Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Damaceanu, Ioan Mocsonyi-Starcea, Mircea Ioanitiu si Grigore Niculescu-Buzesti. Cu acest prilej, Emil Bodnaras a criticat orientarea cercurilor Palatului de a reduce actiunea de rasturnare a lui Antonescu la o simpla lovitura de palat, infaptuita de un grup restrans de persoane, si de a evita o participare mai larga a maselor la lupta. Emil Bodnaras a prezentat planul Partidului Comunist, care prevedea rasturnarea prin forta a dictaturii militare fasciste, scoaterea tarii din razboiul hitlerist si intoarcerea armelor impotriva Germaniei naziste. Dupa vii discutii, cei prezenti au aprobat planul elaborat de P.C.R. Pentru pregatirea actiunii armate s-a propus crearea unui comitet militar, din care sa faca parte generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu-Rascanu si colonelul Dumitru Damaceanu. La 15 iunie, generalul Constantin Sanatescu a comunicat acordul regelui cu privire la cele de mai sus».
S-a inteles bine? In timp ce armata romana lupta si murea in apararea fruntariilor asaltate de sovietici, reprezentantii Palatului erau prezenti la consfatuiri cu Patrascanu si Emil Bodnarenko-Bodnaras, emisar al Moscovei…!”.
Cat priveste consecintele succesului loviturii de stat, prin care a fost rasturnat regimul Antonescu si s-au intors armele impotriva fostului aliat, chiar si comentatorii occidentali, care si-au manifestat deschis aprobarea pentru actul de la 23 august, ca si pentru cei care au fost angajati in infaptuirea lui, nu pot trece cu vederea caracterul lor dezastruos – atat pentru tara, cat si pentru populatie. Ziaristul american Reuben H. Markham, trimis special al publicatiei Christian Monitor, „inconjurat tot timpul sederii in Romania de atentiile afectuoase ale domnului Maniu si ale colaboratorilor sai”, nu se abate de la linia principiilor deontologice ale profesiunii, prezentand realitatea din tara fara a menaja „aliatul sovietic”. Titlul cartii publicate dupa reintoarcerea in lumea libera, Rumania under the soviet yoke, din care reproducem un scurt fragment, este graitor in acest sens: „Acest armistitiu a predat Romania cu mainile si picioarele legate Uniunii Sovietice si a aratat ca Marea Britanie si Statele Unite au capitulat in fata Rusiei. Rezultatul loviturii de stat incercate si realizate de Rege si Maniu a fost sa faca din Romania un stat vasal Uniunii Sovietice. Rusia avea asadar, oficial, puterea de a controla jurnalele radio si adunarile, sa suspende activitatea oricarei organizatii, sa aresteze pe orice roman, declarandu-l criminal de razboi sau inamic al aliatilor (al Rusiei). Ea putea sa ceara sumele pe care le dorea, ca sa-si acopere cheltuielile de razboi, sa ia orice instalatie si orice uzina ca prada de razboi. Ambasadorul Statelor Unite la Moscova nu numai ca a consimtit totul, dar a impins cu putere Romania sa accepte, dupa cum Hitler, in 1940, impinsese Romania sa dea Basarabia Uniunii Sovietice”.
O realitate tragica, pe care daca ziaristul R. M. Markham o constata, omul politic Iuliu Maniu o traieste impovarat de constiinta responsabilitatii de a-si fi dat girul moral, fara de care este greu de presupus ca lovitura de stat ar fi reusit. La numai trei luni de la actul de la 23 August, Burton Berry, reprezentantul american in Comisia Aliata de Control de la Bucuresti, in telegrama din 9 decembrie, relata urmatoarele superiorilor sai de la Secretariatul de Stat: „Seara trecuta, Maniu mi-a spus ca daca ar fi stiut ca li se va da mana libera sovieticilor sa aplice termenii armistitiului, nu l-ar fi sfatuit pe Rege sa semneze armistitiul. Era suparat ca presiunea sa si actiunea romaneasca ce a rezultat din aceasta au facut ca linia Focsani-Galati, care ar fi trebuit sa fie mentinuta mult timp, sa avanseze pana la portile Budapestei [...]. Era convins ca fortele democratice occidentale aveau sa pastreze o Romanie independenta si suverana. Dar astazi totul arata ca nu aceasta fusese intentia acestor forte. Dimpotriva, se parea ca Uniunea Sovietica planuia deliberat sa comunizeze Romania, in timp ce fortele democratice asistau pasive”.
[...] Albastră a Universității din Craiova pentru a discuta despre leadership. Cătălin a scris un articol pe această temă. Eu am fost foarte ocupat cu pregătirile pentru plecarea la București și n-am [...]
@Calinescu Mihail Fara suparare, mi se pare un text imprumutat (cam lung…) pentru a sustine o opinie tezista: sigur ca actuala constitutie interzice punerea in discutie despre forma de guvernamant insa ce legitimitate are republica? Cum a fost instaurata republica?
Cat despre prestatia ASR Principelel Radu cred ca s-a constituit intr-un argument pentru ca multi sa revina la urmatoarele prelegeri si, in plus, inca un motiv pentru ca sa reflectam la nevoia de lideri autentici.
In fond, nu a fost o dezbatere despre monarhie sau republica, ci una despre nevoia de a construi o alta Romanie!